Artele teatrale traditionale au evoluat in contextul unor dezvoltari culturale mai extinse din timpul diferitelor perioade ale istoriei Japoniei. No (sau Noh) este teatrul clasic al Japoniei, o forma de drama mascata care isi are radacinile in dansurile sacre Shinto, dar care au fost formalizate acum 600 de ani sub patronajul shogunilor Ahikaga si sub influenta estetica Zen. Scena simpla din lemn cu un fundal pe care este pictat un pin antic, robele stilizate ale actorilor si expresiile ambigue ale mastilor lucrate cu finete, creeaza o atmosfera care este in acelasi timp subestimata si rafinata. Contrastul dramatic dintre nemiscare si o aglomerare spontana de miscari si de perioade de tacere care sunt accentuate de sunet, reprezinta esenta esteticii Zen. Interludiile kyogen introduc un element de detensionare comica in acest tip de reprezentatie care este in mare masura ceremonial.

Cele 240 de piese ale repertoriului No sunt impartite in cinci categorii. Waki-no (sau kami-no) descrie zeitatile in povesti despre vremurile bune; shura-mono descrie razboinicii in povesti despre suferinta si chin; iar kazura-mono descrie femei tinere si frumoase intr-un decor gingas. Al patru grup cuprinde kyojo-mono (piesele femeilor nebune) si genzai-mono, descriind barbati nebuni sau femei obsedate. In ultima categorie, kiri-no sunt piese cu ritm rapid care descriu fiinte supranaturale, zei sau demoni. Cu toate ca un program traditional contine o selectie din fiecare grup, cu trei sau patru interludii kyogen, majoritatea programelor din prezent cuprind doar doua piese No si un interludiu kyogen.

Principalul personaj din piesele No este cunoscut drept „shite”, si poate fi o fantoma, un nebun, un superom sau o creatura animala. Personajul secundar, waki, reprezinta pe de alta parte oamenii care traiesc in prezent. Personajele shite de obicei poarta o masca, reprezentand un demon masculin sau feminin, care ascunde prezenta actorului si permite dominatia caracterizarii. Abilitatea actorului consta in a depasi conventiile limbajului arhaic, masca si costumul formalizat, pentru a transmite tensiunile dramatice din interiorul piesei. Elementele de dans si efectele muzicale participa direct in acest proces si se bazeaza pe spectacolele traditionale din care este derivat No. Faimos de inaccesibil pentru unii oameni, No este capabil de a realiza efectele extraordinar de subtile si de evocative.

Prin comparatie, interludiile kyogen tintesc in special amuzamentul si oferirea unei contraponderi la drama No. Precum in No, interpretii kyogen sunt toti barbati si interpreteaza o varietate de roluri, unele din ele fiind complet independente de piesa No, in timp ce altele comenteaza dezvoltarea povestii principale. Limbajul folosit este colocvial (cu toate ca are o origine din secolul al XVI-lea) si prin comparatie cu poezia ermetica din No, mult mai accesibil audientei contemporane. Se pune mare accent pe portretizarea realista in kyogen iar actorii poarta masti doar ocazional. Umorul este obtinut prin exagerarea discursului si a tehnicilor si miscarilor formale din teatru. In esenta o piesa-dialog intre doua personaje sau grupuri de actori, kyogen utilizeaza inteligenta si satira pentru a echilibra atmosfera din No.